Oppenheimer

Ați văz’t filmu’, nu?
8,2 pe IMDb, 93% pe Rotten Tomatoes, 975 de milioane de $ (al treilea al tuturor timpurilor), 7 Oscaruri, ce mai, un blockbuster adevărat.

Și-atunci ce mă trezesc io, un vierme oarecare, să comentez despre o asemenea super-ultra-mega-film pe care, de la critică la publicu’ larg, toată suflarea îl elogiază?

Hmmmm. N-am o problemă cu, nuș’ cum să-i zic, actul artistic în sine (chiar dacă nu-l prea am la suflet pe Cilian Murphy, da’ asta-i pur și simplu o chestie de chimie și e absolut subiectivă și nu pot să-i reproșez nimic), ar fi în regulă construcția, prestația actorilor, toate alea, numai că am o oaresce apăsare: filmu’ ăsta e despre realitate, o realitate care s-a întâmplat de-a binelea, care a prăjit vreo 120.000 de japonezi pe loc, a mai omorât în chinuri până la 200.000 până la sfârșitul sezonului competițional și a stabilit recordul pe la 300.000, în total, dacă adunăm și efectele radiațiilor.

300.000 de femei, copii și bătrâni - predominant - că bărbații erau plecați în transhumanță, prin insulele pe unde se băteau cu americanii.

Bun, și acuma o să mă întrebați: și ce treabă are filmul cu asta?

„Am devenit moartea, distrugătoarea de lumi...”
Filmul pare cumva centrat în jurul citatului ăstuia.
În realitate nu a fost așa dramatic, Oppenheimer n-a livrat-o pe loc, ci mult mai târziu, și e o parafrazare a unui fragment din Mahabharata, cu sensul inițial cam schimbat și deformat, schilodit destul de ciudat. Și cam ce vrea să spună poetul?

Filmul pare să încerce să îl plaseze în poziția lui Arjuna. Adicătelea un fel de om simplu, de la țară, fără pretenții, doctor în fizică ca toți ceilalți de la el din sat, prins în vârtejul unui destin inexorabil și al unor evenimente mai mari decât el, în care n-are niciun cuvânt de spus, iar finalitatea nu depinde în niciun fel de el.

Dramoletele aferente, parțial adevărate, se subscriu cumva luptei morale care se duce în mintea eroului principal, când ăsta micu’ realizează cam ce a fătat. Și, cumva, lumea, nerecunoscătoare, s-a dezbărat de el după ce i-a pus în cârcă un destin groaznic, o datorie infernală, care l-a marcat pe tot restul vieții.

Hai să fim femei serioase.

Oppenheimer a fost al drac’ de departe de a fi Albu ca Zăpadu, Scufițul Roșu, Făt-Frumos sau calu’ lui. A fost un proponent și participant activ la inițierea și crearea bombei atomice. Dacă Einstein a refuzat să se implice și Leo Szilard a încercat să oprească utilizarea ei, unchiu’ Oppenheimer A PARTICIPAT INCLUSIV LA ALEGEREA ȚINTELOR!

Oribilitatea și cinismul alegerii țintelor e ceva greu de descris în cuvinte, criteriile care au dus la alegerea de ținte populate, cu „suficient” de mulți locuitori, și lansarea a 2 (două) bucăți, nu una singură, ar trebui să trimită prin porumb orice encefal normal; Oppenheimer a fost acolo și nu e consemnat nicăieri cum că s-ar fi opus sau ar fi propus variante mai puțin criminale (e.g. aruncarea bombelor pe câmp).

Că ulterior ar fi dat semne de un fel de mustrări de conștiință, într-o bruscă aducere aminte, ceea ce pe mine nu poate să mă oprească să mă întreb „cât PR e în remușcările astea?”, mai ales după ce a fost luxat cu ajutorul unei alte zâne bune: Edward Teller (despre care aștept să văd un film la fel de înduioșător), cum ziceam, a posteriori a început fratele nostru să se gândească că ar fi tare bine dacă n-am începe să ne bombardăm cu toții într-o înfrățire d-asta atomică și că ar trebui ca cineva să facă ceva...

Nu știu de ce, dar pe mine niciun film nu mă poate convinge că „moartea, distrugătoarea de lumi” a fost altceva decât un alt fel de Eichmann al lui Arendt, da’ undeva la un nivel mai monstruos, prin faptul că răul a fost făcut nu de oameni „normali”, ci de oameni excepționali. Și, când încearcă să o facă, nu are cum să reușească să oculteze realitatea mult prea cruntă că, atunci când spunem 300.000 de oameni uciși și nu un număr de genul 321.451, sunt atât de mulți încât nici măcar nu știm numărul exact și ROTUNJIM!!!